Tonfa

Tonfa La origine fiind o unealta care ajuta la rotirea pietrei, ce servea la sfarâmarea boabelor de soia sau la decorticarea orezului, a devenit si ea în Okinawa, în secolul al XVII-lea, în timpul invaziei japoneze, un scut si o arma. Aceasta unealta, devenita arma, era folosita la protejarea bratului împotriva loviturii de sabie, si printr-o rotatie rapida a tonfei pe mânerul armei aceasta se transforma într-o arma de atac. La nevoie se puteau folosi doua tonfa în acelasi timp, câte una în fiecare mâna. Mânuirea acestei arme nu este simpla iar dobândirea abilitatilor de a o folosi necesita destula pregatire sub directa îndrumare a unui antrenor. Tonfa este compusa dintr-un segment principal, din lemn de esenta tare, cu o lungime cuprinsa între 45 si 60 cm. La o distanta de 3 / 4 din lungimea sa tonfa este prevazuta cu un mâner perpendicular pe corpul de baza, mâner care asigura tinerea în mâna a armei. Mânerul trebuie sa fie ceva mai lung decât priza mâinii pe acesta si este prevazut de regula cu un opritor care nu permite scaparea armei în timpul mânuirii. Pozitia mânerului pe corpul principal al tonfei, atribuie acesteia o parte interna si o parte externa, de asemeni defineste cele trei elemente: vârful tonfei, corpul si capatul tonfei.

Tonfa se poarta in sala de antrenament la centura cu varful in jos, iar de fortele de ordine in inelul special aflat pe centura (curea). Salutul se face tinand Tonfa in mana standa, daca este doar una, sau si in dreapta daca sunt doua, de maner cu capatul in jos. Se executa salutul specific.

Fiind o arma foarte eficace si utila în apararea împotriva obiectelor contondente, tonfa a fost introdusa si constituie unul din accesoriele de baza în dotarea fortelor politienesti.